Sunt greu de iubit ?
Nu intelegeam niciodata de ce, de fiecare data cand
cautam afectiunea mamei imi raspundea: ‘’Hai, lasa-ma, acum am treaba’’, ‘’Ma
plictisesti’’,‘’Nu stau acum de tine’’. De la tata, nici atat, nu era el
invatat cu dragalesenii. Oamenii, pe la tara, au alte griji pe cap, nu au timp de
tandrete, nu au timp sa-si spuna vorbe calde, iar sa iti arati sentimentele, ‘’e
cea mai mare prostie’’. Eram destul de mica pe-atunci, dar gustul amar al
respingerii il simt si-acum. Cel mai rau m-a durut ca nu am auzit pe cineva
spunandu-mi, Te iubesc!
Chiar nu imi amintesc de vreun moment de tandrete in familia noastra. Erau
mereu certuri si discutii. Mi-o amintesc pe mama plangand sau certandu-se cu
tata, iar eu sufeream odata cu ea. Nu intelegeam ce se tot intampla si evadam
adesea de acasa. Plecam, chiar si cate o saptamana pe la familiile unor
prieteni si nu imi doream sa ma mai intorc. Acolo ma simteam apreciata, ii pasa
cuiva de mine, eram in siguranta. Eram un copil deosebit de sensibil, ce avea o
imensa nevoie de afectiune, iar daca nu o primeam, inventam tot felul de
‘’intamplari’’ menite sa le atraga atentia alor mei ca exist.
Si am crescut cu
asta. Am crescut, dar sufletul meu a ramas mic. A ramas de varsta unui copil de cativa ani. Am crescut cu
credinta ca eu Nu merit sa fiu iubita,
ca Nu insemn nimic pentru nimeni, dar
mai ales ca, Sunt greu de iubit.
Dar cum as fi putut sa nu cred asta cand, mai tarziu, la varsta
adolescentei, primul meu prieten, prima mea iubire, m-a parasit pentru prietena
mea cea mai buna? M-am simtit tradata, mintita, ranita. Nu merit sa fiu iubita, mi-am spus din nou.
Asta mi-am spus si ani mai tarziu, cand am primit un telefon prin care eram
anuntata ca sotul meu avusese un accident si a murit pe loc.
De ce m-ai parasit?, De ce ai preferat sa pleci de langa noi?, intrebam
mereu, printre lacrimi, ori de cate ori mergeam la mormantul lui… Nu voi putea fi niciodata fericita,
Dumnezeu nu vrea sa fiu iubita.
In toate relatiile in care intram, intram cu credinta ca, niciodata nu imi
voi gasi partenerul potrivit, ca, oricum, intr-o buna zi, o sa fiu parasita,
pentru ca Asta Merit, iar in spatele
acestei convigeri atat de puternic infipta in sufletul meu se contura tot mai
mult frica de a nu fi respinsa, parasita, abandonata. Ce rost mai aveau toate
daca, indiferent de relatie, ajungeam mereu in acelasi punct?
Tocmai pentru ca aveam aceasta frica, imi doream tare mult sa fiu perfecta
pentru partenerul meu, sa fac tot ce tine de mine sa nu ma paraseasca. Pretindeam
in schimb, atentie, afectiune, devotament, ‘’pe viata’’ si, daca dintr-un motiv
sau altul nu erau la nivelul asteptarilor mele, trageam iarasi concluzia: Sigur, altcineva e mult mai important decat
mine. Oricate ‘’asigurari’’ primeam, nu imi erau de ajuns. Chiar daca mi se
spunea adesea acum, Te iubesc, acel cuvant magic dupa care am tanjit toata
copilaria, culmea e ca nu mai puteam sa-l cred. Atat de mult mi se intiparise
in mine ca nimeni, niciodata nu ma va putea iubi, incat nu mai puteam sa cred. Si… ‘’profetia’’ se si adeverea. Si, ca sa nu
fiu nevoita sa traiesc iarasi ceea ce ma ingrozea cel mai mult, preferam sa
plec eu. Mi se parea mai usor de suportat, daca eram eu aceea care pleca.
Nu m-am gandit niciodata ca era de fapt o pedeapsa pentru celalalt, sa il
fac sa simta ce inseamna sa fii parasit, respins, abandonat.
Ranile mele, le transferam celorlalti. Era stigatul meu de durere,
strigatul meu de ajutor.
Insa, Dumnezeu mi-a raspuns. Mi-a dat acces la
cunoastere, mi-a trimis persoanele potrivite care sa ma ajute sa constientizez
si sa inteleg astfel ca, prieteniile se pot incheia, prima iubire se poate
termina, nimeni nu alege cand va muri, iar in vietile unor persoane care ne
devin dragi, putem ajunge sa ocupam un loc secundar.
Am ales bucuria in
locul tristetii si iubirea in locul fricii. In clipa in care am inceput sa ma
iubesc cu adevarat nu mi-a mai fost frica de respingere.
Am inteles ca este
esential sa iubesti, si intotdeauna, incepe cu tine!
