Frica de fericire

Frica de fericire

Paradoxal, ne uram mai tot timpul "fericire" unii altora, desi nu prea stim cum e cu adevarat. E ca un fel de fata morgana, catre care tindem, dar in acelasi timp stim sigur ca n-o sa o atingem niciodata. 

Desi nu recunosti, tu stii. Stii ca ti-e frica sa schimbi ceva la tine, sa schimbi ceva in viata ta. Nu indraznesti sa-ti construiesti visul. Incepi sa te indoiesti dintr-o data ca tu ai putea avea acces la fericire. Ti-e frica de mai bine, de succes, de tine. 
 
Ai putea indrazni sa crezi ca viata ta nu e doar atat? Ai indrazni sa visezi cum ar fi daca ti-ai da voie sa privesti dincolo de temerile tale? Cum ar fi daca nu ti-ar mai fi frica de tine? Care e visul tau cel mai ascuns, care, daca nu ar exista nicio frica, te-ar putea face fericit? 

Nu te-ai gandit niciodata ca ar putea fi si altfel. Mergi in fiecare zi pe acelasi drum, pe aceleasi urme batatorite si iti spui: "asta e". Nici macar nu e resemnare, pentru ca nu stii ca se poate si altfel. 

Viata traita in frica, cand nu-ti dai voie nici macar sa visezi, e ca si cand ai fi prizonier in propriul tau vis de nefericire. Si continui sa traiesti in "colivia" ta, uitandu-te din cand in cand, printre "gratii", la ceilalti. Nu-ti dai seama ca singurul gardian esti chiar tu.